Localizare: în defileul Oltului din Munţii Perşani, pe malul stâng, între actualele localităţi Augustin (amonte) şi Racoşul de Jos (aval).

Relief: un pinten stâncos, de formă conică, ridicat cu 200 m deasupra reliefului din jur, un reper vizual impresionant în peisaj; pante abrupte spre nord-vest și nord-est. În urma modificărilor suferite în epoca fierului (în special în a doua) platoul superior, orientat NV-SE, a fost nivelat, iar pe panta sudică, mai puțin abruptă, au fost amenajate șapte terase semi-circulare, pe nivele succesive de altitudine. Lungimea platoului amenajat este de 9394 m, iar lăţimea între 22 m şi 33 m. 

Istoricul cercetărilor: Aşezările şi monumentele de pe Tipia Ormenişului au intrat în atenţia amatorilor de antichităţi şi a arheologilor încă din secolul al XVIII-lea cu prilejul unor ridicări topografice în scopul cartografierii corecte a zonei. Primele săpături „arheologice” s-au efectuat în anul 1863 de către „braşoveanul” (născut la Ulm, în Germania) Wilhelm Haussman, care le-a făcut cunoscute prin săptămânalul „Kronstädter Zeitung” nr. 197 din 12 decembrie 1864. Au urmat cercetările lui Orban Balazs, care le-a inserat în cunoscuta sa monografie asupra ţinuturilor secuieşti din Transilvania. „Redescoperirea” sitului a avut loc în anul 1979, în urma unei periegheze efectuată de Florea Costea împreună cu dr. I. I. Pop, urmată un an mai târziu de o altă cercetare de tren, împreună cu I. Glodariu. Cercetările sistematice au început în anul 1981 şi s-au încheiat în anul 2005. În primii ani  au fost conduse de către I. Glodariu, iar ulterior de către Fl. Costea. Pe parcursul timpului în colectiv au intrat şi alţi colegi, dintre care în permanenţă au rămas Angelica Bălos, Lucica Savu, Mihaela Cioc. În prezent, cercetarea arheologică poate fi considerată încheiată, deşi ea nu s-a putut extinde decât pe aproximativ o treime din suprafaţa sitului, respectiv în zonele neîmpădurite. Investigarea a fost strict condiţionată de pădurea de pini plantaţi în anul 1979, pădure care practic a compromis toate monumentele de pe terase şi parţial pe cele din incintă (platou). O eventuală reluare a lor nu este posibilă fără sacrificarea pădurii. Este singurul sit de epocă dacică din estul Transilvaniei care beneficiază de o publicare monografică.

Cronologie: situl este pluri-stratigrafic; a început să fie sporadic locuit în perioada de trecere spre Epoca Bronzului (cultura Coţofeni), slabă dovedindu-se locuirea şi în Bronzul mijlociu şi final (cultura Wietenberg). O intensă vieţuire are loc în Prima Epocă a Fierului. Cele mai consistente descoperiri au fost cele datate în a doua epocă a fierului. Cândva în secolul II a. Chr. are loc o amenajare inițială a teraselor cu ziduri de susținere, materialele din epoci mai vechi fiind refolosite în umplutura straturilor de nivelare. Aceste ziduri de susținere se prezentau sub forma unor borduri solide clădite din lespezi și bolovani sumar sau deloc fasonați — marginea exterioară a unui rambleu format din pământ bătătorit și piatră măruntă. Asemenea „ziduri” s-au observat pe Terasele I, III şi V. Acestei perioade i-au fost atribuite mai multe clădiri — construcții de suprafață din bârne și paiantă, ridicate pe temelii de piatră, descoperite pe platou și pe terase, majoritatea incendiate, interpretate în general drept locuințe civile, deși pentru cel puțin una dintre acestea se admite o posibilă funcție cultică (o clădire cu bază de piatră ce a fost suprapusă de sanctuarul circular din incintă, prevăzută cu vatră intens folosită, amenajată pe pat de pietre, care cel puțin în lungul profilului prin care a fost secționată, măsura 3 m în diametru). Extinderi ale teraselor cu 14 m, nivelarea platoului superior și ridicarea zidului de incintă pe platou au loc, conform autorilor cercetărilor, în prima jumătate a secolului I a. Chr. Cel puțin sanctuarul circular de pe terasa III și o clădirile de mari dimensiuni de pe terasa I au fost utilizate și în secolul I p. Chr., toate trei structurile găsindu-și finalul într-un incendiu.

Ziduri: Pe marginile platoului din dreptul pantelor abrupte nu a fost construit zid ci s-a amenajat în stânca nativă o bordură groasă de 2 m înaltă în prezent între 0.40 și 1.30 m. Platoul superior a fost împrejmuit pe latura sudică, în prima jumătate a secolului I a. Chr., cu un zid de incintă cu dublu  rol — de delimitare și susținere din care s-au păstrat segmente amenajate în diferite tehnici, posibil și în etape diferite. Zid clasic cu două paramente și emplecton a fost observat pe o lungime de 22 m numai pe sectorul incintei de pe latura sudică a platoului, cuprins între poartă şi colţul de SE. Aici zidul a fost fixat în stânca nativa în care a fost decupat un prag orizontal. Zidul în acest sector măsura 3,804 m grosime fiind în trecut cu 5,506 m mai înalt decât cota Terasei I. În capătul nord-vestic al laturii sudice a platoului s-a păstrat un segment de zid de pe o lungime de 16 m. În acest sector lățimea sa nu depășește 2 m, fiind prevăzut doar cu un parament exterior, înalt de 1 m, . Nici zidurile de terasă, nici cele care delimitează şi susţin structura platoului nu au rol de fortificare. Apărarea întregului ansamblu de construcţii de pe Tipia Ormenişului cădea în sarcina celorlalte fortificaţii din defileu: Piatra Detunată și Tipia Racoșului.

Platoul superior: Pe platou au fost identificate urmele mai multor clădiri și structuri de mari dimensiuni ce au funcționat doar parțial simultan și care la rândul lor au avut mai multe faze de utilizare și posibil extinderi. Ele au fost interpretate de autorii săpăturilor ca edificii de cult (denumite sanctuare) ori ca având rol militar («cazarmă», turn). Edificii de cult au fost considerate două structuri cu aliniamente de stâlpi (din lemn?), din care s-au păstrat plintele din piatră (discuri circulare, groase, din piatră) sau fundațiile acestora (gropi umplute cu pietre și pământ bătut):  1 — sanctuarul cu plinte din calcar, 2 — sanctuarul cu plinte din tuf vulcanic, precum și încă o altă structură complexă denumită  «sanctuarul circular din incintă». Diferențele de interspațiu între plinte, orientarea lor — nu întotdeauna pe același ax, diferențele între diametrele acestor plinte și, în anumite cazuri, suprapunerea unor «suporturi’-fundații l-au determinat pe Florea Costea să presupună că spațiile corespunzătoare celor două structuri cu aliniamente de stâlpi au cunoscut mai multe etape de utilizare, chiar dacă acestea nu pot fi până la urmă cu claritate precizate. Astfel, rezumând descrierile publicate, edificiile cu șiruri de stâlpi ar fi avut fiecare cel puțin două faze de utilizare, celei mai târzii corespunzându-i dimensiunile mai mari ale structurii. Se poate spune, cu o singură excepție (un depozit de vase fragmentare corespunzător nivelului de călcare din sanctuarul circular din incintă), că cele 3 edificii considerate de cult nu au conținut inventar. O situație neobișnuită s-a constatat în suprafața corespunzătoare sanctuarului cu plinte de calcar (ultima fază) ce a fost integral și exclusiv acoperită cu cioburi arse («mii») din vase lucrate doar la roată, dar nu întregibile și neînsoțite de alte urme ale unui incendiu. Materialele, puține, descoperite în sanctuarul circular din incintă și cel cu plinte de tuf vulcanic, precum și cele mai numeroase descoperite în zona sanctuarului cu plinte de calcar se datează în secolul I a. Chr.

Terase: Pe terasa III a fost cercetat așa numitul sanctuar circular complex în care s-a descoperit și o fibulă din secolul I p. Chr. Pe Terasa I au fost descoperite două clădiri rectangulare de mari dimensiuni, considerate locuințe, deși au aceeași orientare ca și clădirile considerate de cult și au un inventar bogat inclusiv piese speciale precum figurine zoomorfe, databil la cucerirea romană. Toate aceste trei construcții au fost incendiate.

Deși autorii cercetărilor atribuie clădirilor identificate pe Tipia Ormenișului funcționalități diferite, în sfera cultului, militară ori civilă, criteriile de diferențiere nu sunt neapărat clare. Rolul de cult este rezervat acelor structuri pentru care se cunosc analogii la Sarmisegetuza, în zona sacră — structurile cu aliniamente de coloane și structurile circulare cu clădire absidată în interior, în timp ce pentru complexul cu absidă de pe platou se preferă denumirea de cazarmă și funcționalitatea militară, fără vreo argumentație concretă care să susțină această deosebire. Ce este în mod clar evident, este că pe acest pinten montan locuirea în perioadă dacică a fost intensă și dinamică. Situl a fost incendiat de mai multe ori, clădirile refăcute, uneori pe același amplasament. Se recunoaște implementarea unui program unitar și coerent de modelare a reliefului bazat pe o proiectare prealabilă a spațiului.

 

 

Bibliografie

 

Harta

contentmap_plugin