Localizare: pe malul drept, înalt, al Oltului, la 400 m vest de Jigodin-Băi, lângă localitatea Miercurea-Ciuc, jud. Harghita; în zona defileului Oltului între compartimentul Mijlociu al Depresiunii Ciucului în cel Inferior. Denumiri: Dealul Cetății MiciVârful Cetățuii/Cetății, Jigodin III; Piscul Cetățuia; Kisvártetö; Csikzsögöd.

Relief: un deal stâncos, impunător, cu fundament eruptiv, aflat la extremitatea estică a Munților Harghitei, ridicat cu 70 m deasupra zonei mlăștinoase din jur; platoul superior de formă triunghiulară este mărginit de pante abrupte pe 2 părți (nord și est) și de o pantă mai lină (probabil amenajată în trecut prin terasări) spre vest;  este legat printr-o șa largă de relieful înalt aflat către sud-vest, latură ce a fost barată în perioada secolelor I a. Chr. – I p. Chr. printr-o fortificație cu zid de piatră locală, ridicat peste o palisadă mai veche din lemn, din secolul II a. Chr.

Fortificația: vestigiile unui zid de piatră de 3 m grosime se păstrează astăzi sub forma unui val cu traseu semicircular ce închide laturile de nord, vest și sud ale platoului, pe o lungime de 138 m, cu o lățime de 6 m. Partea sud-estică este mai aplatizată, direcție către care întreg platoul prezintă o ușoară înclinație.

Suprafața închisă de zid este de 0.43 ha; se presupune că o parte din sectorul nordic al platoului s-ar fi prăbușit spre Olt. Este cel mai proeminent bot de deal ridicat deasupra Oltului, pe partea dreapta, în zona Jigodin. În realitate, nu se cunoaște exact cât de mare este situl. Săpăturile s-au realizat în prea puține locuri, doar pe platou, în timp ce cercetările aeriene recente sugerează existența mai multor terase adiacente, amenajate pe pantele vestice și sudice ale dealului, susținute de întărituri de piatră, aflate în exteriorul zidului principal. Terasa 1 are o formă rectangulară și măsoară o suprafață de 0.19 ha; terasa 2, cu o formă mai puțin clară, are o suprafață de cel puțin 0.09 ha. Terasa 1 pare să fi fost observată partial și de Alexandru Ferenczi în schița făcută sitului.

Istoricul cercetării: Orban amintește existența, pe Piscul Cetățuia, a unui zid cu o circumferință de 400 m. Marțian menționează la rândul lui că pe întreaga întindere a cetății, în interior, se găsesc foarte multe fragmente de culoare roșie, cenușie deschisă sau lustruite cu grafit și care în cea mai mare parte sunt și ornamentate, remarcând similitudinea cu fragmentele ceramice descoperite la Jigodin II. Alexandru Ferenczi descrie o secțiune făcută ad-hoc de un localnic cu ocazia amenajării unui drum prin partea nordică a fortificației, pe baza căreia concluzionează că situl nu e împrejmuit de zid ci de un val cu miez de piatră și pământ, la baza căruia se găsesc urme de cărbune și fragmente ceramice de culoare neagră, lustruite. Identificând fragmentele de lemn ars ca fiind de stejar, concluzionează că, din moment ce astfel de copaci sunt rari în zonă, lemnul nu putea fi doar simplu material pentru foc, ci a aparținut probabil unei fortificații mai vechi. El consideră situl ca fiind locuit un timp mai îndelungat. Valul descris de el corespunde traseului vizibil astăzi, ce nu înconjoară total platoul, lipsind de pe laturile de nord și est. Primele săpături sunt făcute de Mihai Macrea și Zoltan Szekely în 1950. Ei consideră situl o așezare fortificată. În interior amintesc că au găsit puține materiale, fie de factură dacică, fie romană. Din pământul aruncat din săpătură (deci fără context arheologic clar) au recuperat trei monede: Crispina (177182), Elagabalus (218222) și Geta (2013213), pe baza cărora concluzionează că situl a funcționat și în perioada provinciei romane, fiind ocupat de daci liberi, a căror dezvoltare a fost încetinită prin poziționarea lor între granița provinciei și munți. Săpături au mai fost realizate și de Viorica Crișan în 1996. Pe baza acestora s-a stabilit că fortificația consta într-un zid lat de 3 m, cu o înălțime ce calculată dinspre exterior variază între 1 și 7.5 m, iar din interior — între 0 și 1.5 m. Zidul a fost construit din pietre locale mari, neprelucrate, așezate astfel încât spațiile dintre ele să fie cât mai mici. Peste fiecare strat de piatră s-a turnat nisip, pietriș și pământ pentru a umple golurile. Urme puternice de arsură au fost descoperite la baza zidului, la adâncimea de 2 m. Viorica Crișan consideră că situl a funcționat inițial în perioada secolelor III-II a. Chr., fortificat cu o palisadă de lemn, zidul de piatră fiind construit în sec. I a. Chr. Fortificația a funcționat până la cucerirea romană, locuirea fiind reluată în secolul III p. Chr. unde pe sit s-ar fi construit un punct de observație roman. Între materialele ceramice descoperite în pietrele de la baza fortificației s-au descoperit și fragmente ceramice Wietenberg (epoca bronzului).

Cronologia sitului: materialele mai timpurii, respectiv ceramică lucrată cu mâna, lustruită, de culoare neagră sau brună, databilă în secolul II a. Chr., au apărut într-un strat distinct, aflat sub cel din secolele I a. Chr. – I p. Chr., strat căruia i-a corespuns cel puțin o locuință adâncită  (între 0.80 și 1.50 adâncime) cu vatră și o primă fază a fortificației, respectiv o palisadă de lemn. Din stratul corespondent perioadei I a. Chr. — I p. Chr. au fost cercetate două locuințe de suprafață cu podea din lut și pereți din lemn legați cu pământ, cu vatră amenajată pe pietre, din inventarul cărora se remarcă o râșniță și o frigare din fier. Preeminența sitului de la Dealul Cetății Mici  în cadrul grupului de situri fortificate de la Jigodin pare să se fi păstrat în timp, atât stratigrafia consistentă, cât și descoperirile sugerând o funcționare îndelungată (respectiv o reluare a locuirii într-o poziție dominantă). Complexe de locuire datate prin monede romane ancorează clar ocuparea sitului și pe parcursul secolului III p. Chr., în contextul în care acesta se afla la aproape 30 km în exteriorul graniței. Cele două locuințe cercetate de V. Crișan în 1996 erau de suprafață, cu pereți din bârne de lemn și lut, cu vatră cu substrucție de piatră și podea lutuită. Alături de ceramică lucrată cu mâna de factură dacică în inventarul lor s-au mai găsit ceramică cenușie la roată din pastă zgrunțuroasă, un pumnal, un pinten de fier și un cuțit, oase de animale, cărbune, precum și monede romane imperiale.

Vad de trecere a Oltului și a unei întinse zone mlăștinoase:  Importanța sitului este susținută și de geomorfologia zonei.  Datorită caracterului subsident al Depresiunii Ciucului, cursul Oltului are tendința să meandreze, iar datorită debitului semnificativ, să se reverse. Primele ridicări topografice iosefine în această zonă (secol XVIII) arată o realitate hidrografică dinaintea regularizărilor moderne: în lungul văii Oltului se întindea  o consistentă zonă, mlăștinoasă imediat la nord-vest de Jigodin Băi, până la Siculeni, pe o lungime de 10 km, și alta spre sud — de la Sâncrăieni la Tușnad, pe încă 13 km. La Sâncrăieni Borsároș încă se păstrează ca rezervație naturală o zonă de mlaștină și turbărie pe o suprafață de 1 ha. Precipitațiile abundente și temperaturile scăzute specifice microclimatului depresionar contribuie la formarea și menținerea mlaștinilor. Vadul de trecere a Oltului între aceste mlaștini se află chiar în fața sitului de la Jigodin III, drumul est-vest care lega practic Depresiunea Ciucului de cea Baraoltului urcând pe curba de nivel, pe la baza sitului, pe direcția înălțimii Harom

Bibliografie

 

Harta

contentmap_plugin