Localizare: la 2.4 km sud-vest de valea Oltului, în zona localității Jigodin Băi (Miercurea Ciuc, jud. Harghita); alte denumiri: Jigodin II, Várhegytétő.

Relief: o măgură înaltă, cu fundament eruptiv, de formă conică, cota 944 m (pe DEM Europea), cu toate laturile abrupte, legată cu o mică șa spre vest de relieful mai înalt din jur. În vârf se află un mic platou de formă ovală orientat aproximativ pe direcția sud-vest / nord-est ce a fost în epocă dacică complet împrejmuit cu un zid de piatră (2 m lățime) dublat de un șanț interior. Spațiul interior rămas este foarte redus, măsurând doar 75 x 25 m — un platou stâncos cu stratigrafie subțire. Situl este dens împădurit cu molizi și alți arbuști mai mărunți, vizibilitatea și orientarea în teren fiind foarte dificile. Unii dintre copaci s-au prăbușit, distrugând chiar porțiuni din zid.

Spre vest și sud, dincolo de văile pâraielor ce-l înconjoară, se ridică înălțimi mai mari — dealul Harom  și Dealul Farago, ambele cu culmi relativ plate, practicabile ca drumuri de car. De pe platoul superior de la Jigodin II vizibilitatea spre depresiune este excelentă; spre culmile mai înalte din sud-vest, vest și nord, dar și spre propriile pante abrupte este însă doar parțială. Descoperirea recentă a unui turn de observație (Jigodin IV) din epocă dacică pe Dealul Farago pare să sugereze că acoperirea vizuală a zonelor ce nu puteau fi supravegheate de pe platoul de la Jigodin II a fost asigurată printr-o rețea subordonată de turnuri sau mici forturi - un sistem complex de supraveghere și control al terenului montan și drumurilor de culme concentrat în jurul cetății de la Jigodin II. Poziția formidabilă, elementele defensive puternice, spațiul interior redus și legătura cu puncte de observație în teritoriu susțin interpretarea sitului de la Jigodin II ca cetate, locuită de o garnizoană cu atribuții militare, menită să controleze drumurile montane est-vest și zona rezidențială aflată mai aproape de Olt de la Jigodin I și III.

Istoricul cercetărilor: Orbán Balázs și Alexandru Ferenczi fac prime periegheze, iar colectivul condus de Mihai Macrea face săpături în 1950 (ocazie în care au fost sondate toate cele trei situri fortificate de la Jigodin). Periegheze mai sunt făcute și de Viorica Crișan, în anii 1980, și de Magdalena Ștefan, Dan Ștefan și Dan Buzea în 2015

Cronologie: Inițial s-a considerat că cetatea a avut și o etapă de utilizare în perioada medievală datorită mențiunilor mortarului în construcția zidului (Al. Ferenczi 1938; Macrea et al 1951). Totuși, toate materialele descoperite cu ocazia mai sus amintitelor cercetări au fost exclusiv dacice, încadrabile larg în perioada sfârșitului secolului II a. Chr — I p. Chr: fragmente ceramice, fragmente de pereți de lut ars, lemn ars, zgură de fier, cute, fusaiole, unelte de fier. 

Fortificație: Zidul a fost ridicat pe coasta platoului, de jur împrejur, fără colțuri sau construcții adiacente, cu fața externă în prelungirea pantelor abrupte. Fețele zidului au fost construite din blocuri rectangulare, din piatră vulcanică locală — obținute, cel mai probabil, chiar cu ocazia săpării șanțului interior. Acestea au dimensiuni diferite, unele și 70 cm lungime. Deși nu prezintă urme evidente de cioplire, este clar că au fost alese, sparte și potrivite cu grijă în cele două paramente ale zidului, al cărui interior a fost umplut cu piatră mărunțită și pământ. Conform relatărilor lui Alexandru Ferenczi (1938), turiștii din Miercurea Ciuc ar fi săpat în cetate sub conducerea unui anume domn G. Vámszer, în 1933, curățând o parte din fața internă a zidului (pe latura estică), ocazie cu care s-au adâncit până la –3 m, fără să ajungă însă la baza zidului. Tot el observa că zidul nu pare să fi fost construit peste tot în aceeași tehnică. Pe latura de sud, acolo unde se rotunjește, zidul ar fi fost legat cu var nestins. Despre var vorbește și Macrea. Viorica Crișan nu mai observa acest liant. Și nici astăzi nu se poate observa pe fețele vizibile ale zidului.  Macrea consideră că zidul medieval s-ar fi ridicat peste un val de pământ și piatră dacic. Viorica Crișan consideră întreaga construcție de epocă dacică. Zidul este dublat la interior de un șanț săpat în stâncă cu fund alveolat, cu o lățime variabilă, în jur de 5 m în partea superioară, întrerupt doar în dreptul șeii de acces.

Din cele publicate situl nu prezintă o stratigrafie consistentă. În partea vestică (unde se află șaua de acces) Ferenczi a observat într-o tăietură doar un strat de cultură subțire de 20 cm, acoperit cu o depunere de cenușă, groasă de 3040 cm, concluzionând că situl (sau cel puțin sectorul vestic) ar fi fost afectat de un incendiu puternic. În periegheza din 2015 s-au descoperit materiale de epocă dacică și pietre prelucrate și pe terasele aflate la baza dealului Cetății.

Bibliografie

Harta

 

contentmap_plugin